Dacă, de-a lungul neoliticului, comunităţile umane au avut parte de o „viaţă liniştită” dovedită de bogăţia materialelor arheologice găsite în aşezări, Epoca Bronzului (cca 3300 -1200/1100 a. Chr.) a reprezentat o perioadă de constante transformări economice, sociale şi spirituale. Grosimea mare a straturilor arheologice din aşezările neolitice, nenumăratele fragmente din pereţii locuinţelor, lipsa fortificaţiilor în jurul aşezărilor, fineţea în modelarea ceramicii, numărul mare de figurine din lut arată prosperitatea şi stabilitatea societăţii neolitice. „Problemele” încep să apară o dată cu eneoliticul care anunţă schimbările semnificative ce vor urma.

Epoca bronzului se caracterizează prin înlocuirea treptată a uneltelor, podoabelor şi armelor de aramă cu cele de bronz, aliaj de cupru cu cositor (uneori cu arsen, antimoniu sau plumb), aliaj superior cuprului, atât în privinţa procesului tehnologic, cât şi a eficienţei obiectelor. Paralel cu obiectele de bronz, au fost folosite, în perioada timpurie şi mijlocie a epocii, cele de piatră, os şi cupru. Un eveniment important petrecut în această epocă, la sfârşitul etapei timpurii, este încheierea procesului de indoeuropenizare care va duce la conturarea popoarelor cunoscute în antichitate, în Europa: celţii, germanii, tracii, grecii, latinii etc. Cultura Verbicioara caracteristică pentru etapa mijlocie şi târzie din Oltenia este prezentă, în vitrine, prin ceramica descoperită la Locusteni, Verbicioara (staţiunea eponimă), Cârcea, dar şi prin uneltele de piatră şi bronz de la Suharu, Orodel, Verbicioara şi Nedeia. Paralel cu cultura Verbicioara, dar mai ales în etapa târzie începe să apară în Oltenia, îndeosebi în zona inundabilă a Dunării şi cultura Cârna.

Această cultură reprezintă ultima manifestare a epocii bronzului si este cunoscută şi sub numele de „epoca câmpurilor de urne” (aproximativ 1900-1100 a. Chr.), epocă caracteristică pentru Europa de la vărsarea Oltului în Dunăre şi până în nordul Spaniei, în Catalonia. Cultura Cârna cunoscută şi sub numele de Gârla Mare este documentată mai mult din cimitire decât din aşezări şi în cadrul ei s-a practicat numai ritul incineraţiei. Cenuşa era depusă în urne, acestea fiind grupate adesea în necropole întinse, aşa numitele „câmpuri de urne”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.