Ceramica oltenească (sala 4 – etaj)
Alcătuirea unei sinteze muzeologice a ceramicii şi a olăritului din Oltenia este o operaţie anevoioasă tocmai prin nuanţele pe care ea le implică, legate în primul rând de marea diversitate, de bogăţia de forme şi de ornamentică, dar şi de consideraţiile socio-culturale şi istorice pe care trebuie să le sugereze. Prezentarea ceramicii olteneşti într-un spaţiu pavilionar trebuie să dezvăluie, atât constanţele cât şi influenţele estetice, determinările, consis-tenţele simbolice şi rituale şi, nu în ultimul rând, materialele şi tehnicile folosite, adică toate ipostazele sincretice ale unui proces cultural complex. Prin urmare, prezentăm publicului diversitatea uriaşă de forme, de decoruri dintre cele mai rafinate şi de cromatică a ceramicii olteneşti. În expunere sunt prezente atât piese mai vechi, cât şi piese noi. Oricum, temporal, cuprinderea este de o sută de ani. Orientăm expunerea spre centrele marcante ale provinciei din nord-vestul, nord-estul şi centrul acesteia.
Sunt reprezentate, astfel, principalele repere ale olăritului oltenesc precum Şişeşti, Glogova, Arcani, Ştefăneşti, Pinoasa, Horezu, Oboga, Vlădeşti.
În acelaşi timp, expoziţia cuprinde portrete de meşteri şi etapele creaţiilor lor. Expunem piese meşteşugite de Marin Diaconeasa, Ion Viscol, Grigore Ciungulescu, Marin şi Teodora Truşcă din Oboga, de Ion Buclescu, Stelian Ogrezeanu, Victor şi Ecaterina Vicşoreanu, Dumitru şi Ioana Mischiu, Nicoleta Pietraru din Horezu, de Dumitru Şchiopu, Eugen şi Violeta Pătru din Vlădeşti, de Constantin Opriţa din Şişeşti şi mulţi alţii.
Dincolo de aspectele tehnice atât de variate ale meşteşugului, de la un centru la altul, ne propunem să prezentăm publicului atât modelele şi persistenţele estetice ale ceramicii olteneşti, dar şi împrumuturile, adaosurile sistematice, trecerile şi traversările artistice ale meşterilor, întrepătrunderile şi noutăţile apărute în timp. În aceeaşi ordine, încercăm să decelăm şi valorile ritualice şi simbolice ale obiectelor ceramice care se întâlnesc altminteri în ritualurile de trecere şi calendaristice din zona etnografică a Olteniei. Ne referim la ulcioarele şi ploştile de nuntă, la vasele din riturile şi ritualurile înmormântării şi la multe alte aspecte simbolice care trimit la un bogat univers cultural.
Cojocăritul de la Dăbuleni, Dolj (sala 5 – etaj)
Cojocăritul a fost una dintre ocupaţiile de soi din Oltenia, mai ales ca tehnică şi expresie plastică. Din păcate, în ultima vreme, doar câţiva meşteri mai stăruie asupra acestuia. Cojoacele de Dăbuleni sau Vădastra sunt cunoscute în toată ţara, din păcate, doar prin intermediul muzeelor etnografice.
Având în vedere nobleţea meşteşugului, Muzeul Olteniei a achiziţionat, în anul 2007, inventarul atelierului de cojocărit al meşterului Stan Preduş, zis Ghiroante, din Dăbuleni. Tot acest inventar poartă amprenta vieţii şi a talentului celui care trecea în lumea drepţilor în anul 1995. Lăsa, însă, în urmă, parcă spre argumentarea afirmaţiilor noastre de mai sus, opt cojoace de o frumuseţe aparte, cu un decor şi simboluri dintre cele mai rafinate. Stan Ghiroante lucra pe comandă pentru ţăranii din zonă.
Cojoacele erau făcute din piele de oaie, decorul din lână cu motive din piele; „rozete“, „brazi“, „melci cu bobiţe“, „piţişoare cu cotituri“, „tasmalele“ de la buzunarele „prejurului“ reifică şi ele această propensiune către frumos.
Nunta oltenească (sala 7 – etaj)
Expoziţia „Ritmurile vieţii“ de la etajul Casei Băniei, vorbeşte, în primul rând, despre existenţa şi raporturile omului tradiţional din Oltenia. Sunt decelate, astfel, relaţii şi conjuncturi prin dublete relevante: sacru / profan, material / spiritual, cotidian / sărbătoare. Două axe simbolice determină această construcţie: una este temporală şi cuprinde triada cotidian / sacru (sărbătoare) / cotidian; aceasta este axa de la est la vest şi aici sunt semantizate experienţele tradiţionale şi prezentate atât meşteşugurile cojocăritului şi ţesutului, dar şi o trăire revelatoare la nivel ontologic: nunta. Cealaltă axă, de la nord la sud, este una spaţială şi sugerează consistenţa simbolică a toposurilor culturalizate ale satului: uliţa, ograda, răscrucea.
Nunta este prezentată ca un eveniment de excepţie, ca un prag, ca o trecere spre un alt statut. Iar această trecere este şi ea marcată de o coerenţă ritualică şi simbolică impresionante.
Nunta olteanului este animată graţie personajelor actante: mirele, mireasa, naşul, naşa, socrii mari, socrii mici, cumnatul de mână, domnişoarele de onoare, cumetrele (pochinzăriţele) etc. Precizăm că este vorba de o nuntă virtuală la care participă nuntaşi din toate zonele şi subzonele etnografie ale Olteniei. Să nu uităm că Muzeul Olteniei este, desigur, unul regional şi, prin urmare, propunem acceptarea acestei licenţe muzeologice.
Dintre riturile pe care le propunem publicului larg, amintim: adusul apei de către mireasă în dimineaţa zilei de duminică a nuntirii, cel al împodobirii bradului de nuntă, precum şi purtarea zestrei în carul ritual.
Cu acest prilej, vor putea fi admirate costume populare bărbăteşti şi femeieşti din Gorj, Dolj, Olt, Romanaţi, Vâlcea, Mehedinţi. Catrinţe, vâlnice, ii, ciupage, boscele, cârpe şi marame, tulpane, apoi cojoace, şube, casace, cămăşi bărbăteşti, iţari, costume schilăreşti, ipingele vor putea fi admirate pe manechinele ce „participă“ la nunta oltenească. Motive florale: cununa, brăduţul, vrejul şi ghirlanda, vasul cu flori, pomul vieţii, motive stilizate, avimorfe, zoomorfe – pasărea, şarpele, cerbul, pisica, mielul, sau motive skeomorfe decorează cu prisosinţă costumul popular oltenesc. Apar, cu acest prilej, diferenţieri între zonele etnografice ale Olteniei în funcţie de vârstă, condiţie socială.
Obiecte religioase de factură ţărănească (sala 8 – etaj)
Existenţa olteanului nu poate fi concepută în afara relaţiilor cu divinitatea. Artefactele sacre, cele mai cunoscute în gospodăria ţărănească, au fost şi sunt icoana din camera de oaspeţi, icoana de vatră şi pistornicul. Subliniem şi aici marea varietate a acestor sacramente. Principalele reprezentări din iconografia ţărănească trimit la sărbătorile şi prăznuirile creştine: Naşterea, Botezul, Crucificarea, Învierea şi Înălţarea Domnului, la Naşterea şi Plângerea Precistei, la alte evenimente din calendarul creştin-ortodox, Stretenia, Ovidenia, Buna Vestire. Sfinţii sunt şi ei reprezentaţi pe icoanele olteneşti, în special Sfântul Nicolae, Sfântul Petru, Sfinţii Constantin şi Elena, Sfântul Ioan, Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe. Alte obiecte cu semantică religioasă deosebită, prezente în expoziţie, sunt crucile de altar, crucile de mână şi ,nu în ultimul rând, ouăle încondeiate. Această sală face, de fapt, trecerea de la ritualul nunţii la artefactele religioase ţărăneşti „de afară“: troiţele de înmormântare, de pod şi răscruce, crucile de punte şi de jurământ.
Icoane pe sticlă. Donaţia „Marieta şi Ştefan Jianu“ (sala 10 – etaj)
Sunt oameni care simt nevoia să-şi onoreze trecerea prin lume prin fapte culturale.
Aşa s-a întâmplat şi cu familia Jianu, care a colecţionat pe parcursul a zeci de ani de peregrinări întru cercetare şi achiziţie, icoane pe sticlă din Transilvania. Această pasiune s-a finalizat exemplar printr-o colecţie de mare valoare, alcătuire pe care familia mai sus menţionată a donat-o Muzeului Olteniei Craiova.
Colecţia cuprinde icoane din principalele centre de iconărit din Transilvania, dintre care: Nicula, Ţara Oltului, Făgăraş, Marginimea Sibiului, Şcheii Braşovului, Valea Sebeşului, Măierii Albei Iulia, Laz, Lancrăm. Icoanele poartă semnătura unor meşteri vestiţi, precum Ioan Kostea, Ioan Hândoreanu, Savu Moga, Ioan Pop, Nicolae Oancea, Aron Poienaru, Partenie Poienaru, Ilie Poienaru II, Pavel Zamfir, Ana Deji.
Majoritatea pieselor aparţin secolului al XIX-lea, unele fiind chiar datate. Cea mai veche datare o constituie icoana ce îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe (1835), atribuită lui Ioan Kostea din Lancrăm. La fel de veche este şi reprezentarea „Naşterea lui Iisus“, pictată în maniera inconfundabilă a lui Ioan Hândoreanu din Marginimea Sibiului.
Scoarţe şi chilimuri olteneşti (sala 11 – etaj)
În ierarhia valorilor artei populare, scoarţele şi chilimurile ocupă un loc deosebit nu numai prin originalitatea, rafinamentul coloristic, varietatea de tipuri şi motive decorative, dar şi prin consensul tuturor claselor sociale în aprecierea valorilor şi contribuţia acestora la evoluţia acestui gen de ţesături. Această realitate istorică explică valoarea istorică a scoarţelor şi chilimurilor olteneşti în raport cu alte provincii româneşti, justificând astfel atenţia cu totul deosebită pe care au acordat-o acestui gen de creaţii personalităţi de seamă ale culturii noastre.
Ca tip de ţesătură, scoarţa este de veche tradiţie, fiind principala piesă decorativă de interior din zestrea fetelor de ţărani, fiind amintită alături de alte bunuri şi în foile de zestre boiereşti din secolul al XVIII-lea. Confecţionarea şi posesia de scoarţe confereau prestigiu social fetelor cu îndemânare tehnică, transportarea zestrei la locuinţă viitorului ginere, făcându-se în cadrul unui adevărat ceremonial, unde fiecare piesă este prezentată comunităţii.
Producţia de scoarţe şi îndeosebi de chilimuri din mediul orăşenesc manifestă o mare libertate de invenţie compoziţională ornamentală şi cromatică, dar nu toate aceste invenţii s-au cristalizat într-un stil, aşa cum s-a întâmplat în mediul ţărănesc, unde motive vechi şi noi, culori, scheme de compoziţie, suporturi materiale, ale concepţiei estetice ţărăneşti sunt reluate în altă ordine şi alte combinaţii, dând naştere seriilor tipologice. Această înnoire s-a realizat prin integrarea selectivă, conform limitelor tehnice, de motive şi scheme de organizare a decorului, dar şi prin crearea de noi motive şi asocierea lor.
Alături de vechile motive geometrice întâlnim acum motive vegetale ca: frunze, mărgăritare, glastra cu flori, etc.
Ţesături olteneşti de interior (sala 12 – etaj)
Ţesăturile de interior din Oltenia exprimă şi ele rafinamentul şi propensiunea către armonios a artei tradiţionale româneşti. Să precizăm că această îndeletnicire aparţinea femeilor. Lâna, bumbacul, inul, cânepa, părul de capră, însemnau tot atâtea materiale moi din care, în lungile seri şi nopţi de iarnă, ţărăncile oltence ţeseau capodopere, cele mai multe dintre ele utilitare: căpătâie, carpete, păretare, cioltare, perdele, macate, velinţe, feţe de pernă, batiste de ginere, preşuri, peşchire, ştergare şi câte şi câte… Împodobeau casa.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au descoperit borangicul. Şi din firul magic, mai subţire decât cel de păr, s-au apucat să ţeasă cârpe de sărbătoare, marame, ii şi ciupage. Ţesături diafane, misterioase, care trimit, de regulă, la o artă şi la o răbdare orientale. Muzeul Olteniei Craiova are o colecţie de aproape o mie de piese de ţesături de interior şi câteva sute de marame din borangic. Dacă te uiţi cu atenţie la războil de ţesut, care se află în sala acestor artfacte nu pricepi prea repede cum un utilaj atât de simplu, de arhaic, de primitiv, până la urmă, a putut să înlesnească crearea unor capodopere, aşa cum apreciam.